Ce visai la 16 ani?

 
Ei, nu chiar 16, dar prin adolescență. Eu visam că ajung la facultate, termin facultatea, poate fac și un masterat, mă angajez cu un salariu pe care nu îl pot citi, îmi iau casă și toate merg perfect. Ei, n-a fost să fie, dar ce știam eu pe vremea aia? 
 
Fiind adolescentă visam să devin independentă, să fiu pe picioarele mele, să mă întrețin și să pot să cumpăr tot ce-mi vrea inima. Acum, la câțiva ani buni depărtare, m-a lovit realitatea în plin și văd că nu e așa de ușor. Facultatea n-am terminat-o, un job care se plătește cu multe zerouri n-am și nu pot visa nici măcar la o garsonieră. De independentă sunt, măcar asta, dar cine a zis că independența vine ușor? Vine cu o grămadă de responsabilități, cu o grămadă de calcule, ce facturi plătesc luna asta? Ce las pentru luna viitoare? Dar luna viitoare voi avea banii necesari? Și câte și mai câte. 
 
Pentru mulți dintre noi, la 16 ani totul pare așa de ușor, ne facem o mulțime de planuri și pe hârtie este așa de simplu. Adevărul e că nici nu ne dăm seama câte eforturi fac părinții noștri pentru noi, cât de mult se străduiesc ca nouă să nu ne lipsească nimic. Ce e trist în ecuația asta e că mulți dintre noi nu știm să le spunem cât de mult apreciem grija pe care ne-o poartă. 

La 16 ani mai credeam și că voi avea o mulțime de prieteni, că voi ieși în oraș și mă voi distra de minune. Acum, nu vreau decât să văd patul după opt ore de lucru, iar cluburile nu mi-au plăcut niciodată. Prietenii vin și pleacă, iar cei care rămân sunt foarte puțini, dar cu siguranță cei mai buni.

La 16 ani - și uneori chiar și acum - credeam că toată lumea e sinceră și bună, credeam că atunci când cineva îți spune ceva, chiar vorbește serios, dar acum știu că oamenii vorbesc uneori doar ca să nu tacă.

Cu toate astea nu îmi pare rău că acele vise au rămas doar pe foaie, e loc de altele. Acum mai visez doar la un loc al meu, pe care să-l pot decora după bunul plac și pentru care nu trebuie să plătesc chirie. Nu mai am vise mari, am vise micuțe, dar mult mai satisfăcătoare. La 16 ani nici nu știam să gândesc serios, realitatea era un lucru aproape abstract, un concept pe care nu îl înțelegeam. 

Independența, deși aduce cu sine o mulțime de responsabilități, este și recompensatoare. Până la urmă sunt lucrurile mărunte care contează, și nu se compară cu nimic atunci când muncești pentru ceva, oricât de mic, și apoi culegi roadele. La 16 ani aveam o mulțime de vise, dar niciunul dintre ele nu se poate compara cu acum. 

Vă întreb și pe voi, ce vise aveați la 16 ani?